Despre tabula rasa (oarecum) si cateva zile la Berlin

De azi (adica de ieri, luni) ar fi trebuit sa incep aceasta tabula rasa,  problema este ca sunt racita cobza si toata noaptea trecuta n-am putut sa dorm pentru ca n-am putut sa respir…asa ca a fost nevoita sa-mi aman acest nou si mic inceput pe miercuri…si abia astept.

As vrea sa descriu sirul evenimentelor care m-au determinat sa ajung la aceasta tabula rasa, dar e mai greu si complicat si oricum v-as plictisi pentru ca intamplarile se intind pe mai multi ani. Si-mi pare rau ca am ajuns aici ranind pe cineva care nu mrita si de care imi pare sincer rau si care nu cred ca ma crede atunci cand spun ca-mi pare rau. Desi in viata reala (aia altfel decat cea virtuala) nu-mi fac placere conflictele de niciun fel – de altfel sunt incapabila sa ma cert cu cineva – urasc lumea nesimtita, mistocara si care are ca singura distractie luarea peste picior a altora. A nu se intelege gresit…imi plac mistourile si luatul peste picior, dar in anumite limite si mi se pare penibil ca de la o varsta in sus ( a se citi 20 de ani) sa-ti desenez eu aceste limite. De fapt o alta “problema” pe care o am este legata de comunicare…ca vezi Doamne ca daca nu spui ce te supara cei de langa tine nu au cum sa-si dea seama, asta din punctul meu de vedere e un mare rahat (nu ma refer la cel turcesc)…in general ( a se citi 99,99% din cazuri) este suficient sa te uiti la o persoana atunci cand vorbesti cu ea si sa-ti dai seama cand ceea ce-i spui ii pica bine sau nu…e super simplu: te uiti la ochii interlocutorului. In fine, ca si persoana asa cum am spus mai sus nu-mi plac conflictele si cred ca asta se trage din faptul ca ai mei scumpi parinti s-au certat des si urat si asta mi-a creat o aversiune fata de tot ceea ce inseamna scandal. Si sunt o persoana foarte toleranta, incredibil de extraordinar de toleranta, dar cand mi s-a pus pata si am zis GATA! atunci este GATA! si nu mai exista cale de intoarcere si uite asa se ajunge si la tabula rasa.

Saptamana trecuta am fost in Berlin in scop turistic, dar si profesional. Profesional vorbind evenimentul la care am participat a fost o mare dezamagire: organizare proasta (lucru de care ma convinsesem inca inainte de a pleca din tara) si lume neserioasa sau care nu vorbea bine engleza, chestie care m-a enervat enorm: cum poti sa vii sa prezinti o lucrare cand tu nu poti vorbi bine si nici macar la nivel mediu limba in care trebuie sa faci prezentarea? Intrebarea este, evident, retorica. Din punct de vedere turistic orasul parea frumos, spun parea pentru ca nu am apucat sa vad foarte mult din el din cauza programului si din cauza vremii. Era o vreme atat de urata, diferenta majora dintre vremea de aici si cea din Deutschland fiind urmatoarea: aici puteai purta sandale, acolo puteai purta cizme…evident daca insistai puteai purta si acolo sandale, asta daca nu tineai la sanatatea ta.

Alte diferente intre Berlin si Bucuresti:

1) sistemul de metrou si trenuri (U-Bahn si S-Bahn) care mergeau super bine si nu erau aglomerate. Cand am fost acolo pe liniile de S-Bahn se faceau lucrari si din aceasta cauza trenurile nu mai mergeau bine. Ce inseamna asta? Ca trenurile in loc sa vina la 4-5 minute ca de obicei, veneau la 7-9 minute (la fel ca metroul la noi).

2) taxiurile – care erau toate mertzane. Sa te tot faci taximetrist pe acolo.

3) faptul ca legea cu fumatul interzis in localuri chiar se respecta si drept urmare ca nefumatoare m-am simtit nemaipomenit de bine cand mergeam sa mancam in oras.

4) strazile care erau fara gropi. La plecare am dat de o singura groapa si incredibil sau nu portiunea respectiva de drum era semnalizata si amenajata pentru inceperea lucrarilor de reparatie.

5) magazinele H&M de unde mi-am luat o gramada de lenjerie.

6) mancarea indiana – as fi vrut sa-l bag pe bucatar intr-o valiza si sa-l iau cu mine acasa.

7) faptul ca se mergea foarte mult cu bicicleta pe acolo si chiar mi-a parut rau ca la 20 si de ani nu stiu sa merg pe bicicleta.

oamenii – n-am avut contact cu multi, dar pareau civilizati si educati si chiar daca nu vorbeau bine engleza incearcau sa te ajute cum putea ei mai bine cu indicatiile.

9) Pergamonmuseum.

M-am hotarat ca vreau sa emigrez, dar nu vorbesc germana decat ein bisschen.

Old people

Nu-i urasc, nici nu-i iubesc, dar am momente in care simt ca as vrea sa-i bat pana as scoate tot sangele din ei. Azi a fost unul dintre aceste momente. Imi dau seama ca la un moment dat cu putin noroc (si daca renunt la chips-uri si screw driver-e) as putea ajunge si eu la o venerabila varsta, oricare ar fi ea, dar ce e mult e mult nene.

De obicei nu merg cu RATB-ul pentru ca nu-mi place si nici n-am avut nevoie, dar de cateva saptamani incoace sunt nevoita sa merg si cu RATB-ul. Nu ma deranjeaza traficul, nu ma mai deranjeaza nici mirosurile ca am devenit imuna la ele, dar oamenii in varsta sunt PESTE TOT. Si nu ma deranjeaza varsta, cat ma deranjeaza comportamentul lor care ar putea fi rezumat in deviza “Am ajuns la o anumita varsta si totul mi se cuvine.”.

Sa va povestesc, azi am mers cu fabulosul autobuz 66 pe care l-am luat de la Obor. Autobuzul vine aproape gol, ma urc in el pe prima usa si migrez spre jumatatea autobuzului in ideea sa le fac si altora loc sa urce. Locuri sa stai jos evident ca nu erau pentru ca erau ocupate de…ghiciti cine? In fine, ma postez la mijloc, ma agat de bara din stanga mea, dar un nene trecut de primele 3 tinereti si mai rotofei se aseaza in spatele meu in conditiile in care pe culoarul dintre scaune nu mai era loc, dar era loc in stanga lui. Dar nu dom’le, el vroia in spatele meu sa se frece cu ditamai burta de mine. Ma intorc o data si ma uit la el in ideea ca se simte sa se dea la o parte…ce credeti s-a simtit? Evident ca nu! Ma intorc din nou, ma uit la el, nimic nici de data asta. Intr-un final ma duc inspre stanga unde era loc o groaza, rotofeiul isi da seama, dar imi spune ca nu vrea sa stea acolo pentru ca el merge mai putin decat mine si nu vrea sa deranjeze. Unu la mana, eu mergeam pana la capat, el nu, dar nu s-a obosit sa ma intrebe; doi la mana, daca mergi mai putin de ce migrezi spre “profunzimea” autobuzului; trei la mana: de unde stii matale pana unde merg eu? scrie pe mine? cum iti dai seama?.

Ma asez comod in picioare, dar nu trece mult timp si urca alti pensionari si pensionare. Una dintre pensionare avea o sacosa cu rosii, evident ca nu a gasit niciun alt loc sa-si puna rosiile decat pe picioarele mele, motiv pentru care a trebuit din nou sa ma mut. Iar in dulcele stil romanesc de “daca eu nu, atunci altul de ce sa da” si-a pus cacatul ala de sacosa in asa fel incat bloca un loc liber pe care ea nu statea pentru ca…da, ati ghicit…mergea putin, dar nici altcineva nu se putea aseza pe el pentru ca traista cu tomate statea drept bariera.

Intr-un final am ajuns la capat si am coborat plina de draci. Bai nene, nu inteleg…toti mosii si babele se plang de dureri de sale, de picioare, de cap, de maini, de cate si mai cate, dar toata ziua se plimba. Este plin RATB-ul de ei la orice ora. Sunt fenomenali! Daca ti-e rau si te doare ba una, ba alta de ce nu stai in casa? Eu cred ca de fapt ii doare in cur.

Despre lucruri vechi si “Singing in the Rain”

De cand ma stiu mi-au placut lucrurile vechi. Ma atrag ca un magnet! Daca as putea mi-as lua un sac de dormit si as dormi in muzee fie ca sunt de istorie, fie ca sunt de arta, fie ca sunt de orice altceva, dar vechi sa fie. N-as putea spune de ce imi plac lucrurile vechi atat de mult, dar cred ca este o legatura intre asta si faptul ca-mi place istoria. De fapt nu-mi place lucrul vechi in sine, ci faptul ca e vechi…de exemplu, nu-mi plac masinile, dar dupa alea de epoca mor; nu-mi plac nici armele, dar imi doresc sa vad niste katane vechi de sute de ani  (si-mi doresc sa le vad acolo la mamica si taticul lor in Japonia). Nu pot sa explic si nu stiu daca pot sa ma fac inteleasa (m-am resemnat cu gandul ca sunt o neinteleasa…lol) dar lucrurile vechi ma fac sa ma simt bine, sa fiu multumita si linistita…sentimentul ala pe care il am ori de cate ori intru intr-un muzeu sau ma uit la o cladire construita in 190o toamna e nemaipomenit.

In fine, tot legat de lucruri vechi imi plac si filmele vechi, iar in seara asta am (re)vazut “Singing in the rain”. Ce-mi place la filmele vechi este ca nu au efecte speciale si actorii si actritele joaca si joaca nene. Nu ma intelegeti gresit, imi plac si astea cu efecte speciale (unele!), dar doar alea care sunt pe stilul fantasy (nu va ganditi la ce stiu ca va ganditi!) gen “Lord of the rings”, “Narnia” sau “Harry Potter”. De fapt aici nu cred ca admir filmul (cu tot cu efectele sale) pe cat admir autorii care au scris cartile, care au avut imaginatie si au reusit sa-si astearna imaginatia aia exuberanta pe hartie. Toti avem imaginatie, dar ca sa ai imaginatia lor sa creezi o lume total diferita de a noastra si reusesti sa o pui pe hartie (stiu ca ma repet) mi se pare EXTRAORDINAR! si din cauza asta am eu niste retineri fata de oamenii care blameaza astfel de filme/carti. Adica daca nu citim toti doar Gabriel Garcia-Marques sau Paulo Coelho suntem niste nonvalori. Poate voi reveni la acest subiect in alt post.

Revenind la “Singing in the rain” – cum am reusit eu ca intr-o duminica seara sa dau cu piciorul la doua invitatii de a iesi in oras si stau sa ma uit la film? Ei bine, povestea este mai lunga si incepe cu faptul ca neoamenii de la RADET mi-au oprit apa calda, chestie care ma irita la culme. O sa-mi spuneti ca nu mor daca ma spal de cateva ori si cu apa rece…adevarul este ca m-am spalat si n-am murit, dar nici bine nu mi-a fost. Nu voi intra in toate detaliile, dar mi se pare enervant ca atunci cand afara sunt 30 si de grade eu sa dardai in baie. Asa ca astazi am refuzat sa mai fac baie cu apa rece, am refuzat sa-mi incalzesc apa si pentru simplul motiv ca daca eu nu fac baie intr-o zi, apai in ziua aia nu sunt om, iar azi n-am fost om, a trebuit ca eu (+duhoarea mea) sa stau inchisa in casa.

Dar sa ne intoarcem la lucrurile vechi, in afara de lipsa efectelor speciale, la filmele vechi imi mai place o chestie la care nu stiu daca v-ati uitat vreodata cu atentie: actritele. O spuneti ca sunt idioata si ca evident ca le-at vazut ca doar erau in film, logic nu? Dar nu la asta ma refer…ce-mi place la ele este ca sunt feminine, rafinate, elegante, sexy (am spus sexy, nu vulgare) si mai important decat toate astea NATURALE – or fi ele machiate, dar nu au dom’le operatii estetice una si una si injectari de mai stiu eu ce pe mai stiu eu unde. Sa nu se inteleaga gresit, nu am nimic impotriva operatiilor estetice, atata timp cat sunt facute cu masura si strict din dorinta pacientei/pacientului…din nou poate voi dezvolta asta in alt post. Imi plac actritele alea pentru ca sunt femei adevarate si cred (intre noi fie vorba sunt convisa) ca ducem o lipsa mare de asa ceva.

Si uite asa ajung la concluzia ca femeile nu mai sunt ce-au fost, ca filmele nu mai sunt ce-au fost si ca nici prajiturile nu se mai fac ca pe vremuri. Mi-a adus mama de la o cofetarie de langa mine care exista de dinainte de ma naste eu un ecler si o amandina. Eclerul arata bine, iar amandina arata si ea bine, dar era cat un sfert (e hai, o treime) din amandinele pe care le mancam eu in copilarie (si nu sunt tocmai in varsta), dar ma rog criza fiind.  Stiti expesia aia cu “afara e vopsit gardul, dar inauntrul leopardul”, ei bine asa si cu eclerul…arata impecabil – crema de vanilie dand pe afara, acoperit de un strat gros de frisca alba, zaharul pudra pudrat (ca doar cum altfel?) pe partea aia din paine (nu stiu cum se numeste)…ma uitam la el cu o placere imensa si apoi am muscat cu pofta din el si n-am mai simtit nicio placere, ci doar lipsa gustului. Asa si cu filmele cu efecte speciale, vezi trailer-ul si zici mama-mama si cand colo iesi din sala si zici ceva tot de mama.

Celor putini care-mi citesc blogul (sper sa mi-l citeasca totusi cineva) care sunt lucrurile care in trecut credeti ca se faceau mai bine si acum mai bine nu s-ar mai face? Lasati raspunsul la comentarii.

P.S. Cand am fost sunata sa ies in oras am refuzat motivand ca aveam deja treaba. Treaba mea era sa zac in jeg.

Lucrurile functioneaza doar partial

In urma cu vreo cateva (adica trei) saptamani am ramas fara net timp de o saptamana. Tragedie mare mai ales ca aveam nevoie de net in perioada aia mai mult decat aveam nevoie in mod obisnuit. Realitatea este ca in general nu folosesc netul pentru chestii importante (gen serviciu…ca nu posed asa ceva), dar tin mortis sa-mi verific mail-ul si sa sa vad daca mi-a lasat cineva vreun mesaj offline…inca sper ca o sa-mi scrie si mie cineva, ceva despre orice.

Intre timp a venit netul, m-am linistit si lucrurile reintrasera in normal, dar nu aveam sa ma bucur de acest normal mult timp intrucat netul avea sa pice din nou si pana cand a reusit sa se ridice a durat vreo cateva zile. Initial am crezut ca vor fi cele mai lungi zile din viata mea, dar aveam sa ma insel caci soarta imi pregatea ceva si mai tare.

Joi dupa ce m-a prins o ploaie zdravana motiv pentru care am ajuns acasa ciuciulete si cel mai deranjant lucru uda leoarca la picioare…ca, deh, e vara si se merita sa porti sandale si dupa ce am realizat ca am si niste probleme de sanatate pe care ar trebui sa mi le rezolv cat mai rapid numai ca nu stiu carei specializari medicale sa ma adresez, ajunsa in mai-sus mentinata casa am hotarat sa dorm…si am dormit atat de bine pana la ora 17:30…as fi dormit eu mai mult, dar trebuia sa ajung undeva. Si am ajuns undeva si apoi m-am intors acasa unde…surprize-surprize…mi-a picat curentul…asadar si in concluzie: pe langa faptul ca nu mai aveam net, acum nu mai aveam nici computer, nici lumina, nici posibilitatea sa-mi incarc mobilul care mai avea baterie 5%. Asa ca am hotarat sa dorm din nou, ca oricum nu aveam posibilitatea de a face altceva. In jur de 12 noaptea am auzit un tipat de usurare recitat in cor de vecini si mi-am dat seama ca a venit curentul. EVRIKA! Asa ca am deschis televizorul, dar din nou am avut parte de o surpriza…picase cablul asadar si prin urmare: nu net, nu tv, dar aveam lumina.

Va salut cu stima si respect din pestera mea draga.

Informatia costa

Desi mai am un an pana termin facultatea am fost fortata sa-mi aleg tema Lucrarii de Diploma (LD) inca de pe acum. Asta n-0ar fi o problema in sine, dar intre facultate, oboseala, caldura si o farama de viata personala pe alocuri cu probleme cam greu sa lucrezi la LD…asta presupunand ca ai reusit sa inhati o tema. Inhatarea temei implica si ea niste probleme, pentru ca pana a prinde o tema, trebuie sa gasesti un cadru didactic care sa accepte sa-ti fie coordonator…cadru didactic care este, de obicei, de negasit. In fine, dupa indelungi incercari mi-am gasit un coordonator si o tema la o materie OK si care mi-a placut, dar care (ce-i drept) nu era prima mea optiune.

Dupa ce am vorbit cu coordonatorul si am primit o prima si minima bibliografie am purces in cautarea acestei bibliografii pe care am si gasit-o cu un etaj mai sus in biblioteca din aceeasi cladire. Toate bune si frumoase pana aici, dar cum mie nu mi se intampla niciodata sa am o zi buna de la cap si pan’ la coada, azi cu siguranta ca nu era sa fie “Exceptio regulam probat” (lat. “Exceptia intareste regula”). Bibliotecara, o tipa grasa si voce stridenta, imi spune ca eu fiind studenta nu pot imprumuta carti de la acea biblioteca, dar ca le pot fie xeroxa sau fie studia in sala de lecttura unde am toate conditiile. Evident ca am preferat xeroxul in ideea ca voi studia materialul acasa, spatiu in care intrunesc toate conditiile mele. Intreb cat este xeroxul si mi se spune 2.500 lei vechi pagina, moment in care eu am bulbucat ochii la ea, iar ea imi spune ca acest pret se datoreaza faptului ca ea vinde informatie si nu xerox. Eh nu ma innebuni…draga scroafa doresc sa te informez si eu intr-un mod cat se poate de respectuos asupra unor chestiuni: 1. asta e jaf la drumul mare si 2. matale esti cam vaca.

Si acum revenind la conditiile salii de lectura:

- aer conditionat – bifat

- computere – bifat

- bibliotecara care sta intr-o camera alaturata si zbiara la telefon – bifat

- igrasie si dulapuri ceusiste din tabla vopsita – bifat si aici

- tipa suspecta imbracata sumar, machiata vulgar si incaltata cu niste chestii cu talpa gen caramida (ca asa e trendy) care se fataie tot timpul prin incapere facand zgomot atunci cand calca pe dusumeaua acoperita cu linoleu verde jegos – evident ca bifat

Momentan astept foile de la xerox, ma scuzati INFORMATIILE…in speranta ca totusi cineva catadicseste sa mi le xeroxeze.

P.S. Acest post a fost scris strict in scop informativ.

Cartea junglei – varianta 2009

Am ajuns la concluzia ca suntem un popor crescut in jungla…chiar daca jungla noastra nu are vegetatie luxurianta si animale specifice, comportamentul nostru este acelasi cu al animalelor. Si ce se intampla cand dai peste oameni crescuti in jungla? Nimic bun…pentru ca in final dupa “n” ani de  asa-zisa prietenie ajungi sa-ti dai seama ca respectivii nu sunt oameni, ci animale. Iar daca animalele se ghideaza dupa nevoia de foame si de adapost, oamenii – mamifere cu statiune bipeda – se ghideaza, pe langa cele doua nevoi mentionate mai sus, si in functie de interes. Hrana omului-animal este de fapt interesul. Restul nu conteaza. Prietenia, bunul-simt si  omenia sunt niste notiuni pierdute de mult sau, oricum, ingropate undeva in adancul constiintei…daca mai exista si urme de asa ceva.

De fapt, in locul oamenilor prefer animalele…la alea macar stii ca atunci cand le este foame maraie, se plimba in jurul vasului in care le pui mancarea sau te alerteaza intr-un fel sau altul asupra acestui aspect. Daca vor adapost se baga in pat/sub pat/sub masa si iti dau de inteles care le este scopul…animalele sunt sincere. Oamenii, nu.

Cand eram mai mica stateam mult timp pe un forum. Imi placea. Imi placea anonimatul pe care ti-l da o comunitate virtuala. Si imi placea ca din cauza acestui anonimat lumea acolo era foarte sincera. Asa ca pe forum cand userii isi expuneau o problema, sfaturile (bune sau rele) erau, in mare parte, sincere. Spun “in mare parte” pentru ca in orice comunitate – fie ea virtuala sau nu – sunt si cate unii pusi tot timpul pe facut misto si caterinca.

Revenind la forumul meu drag, care intre timp s-a transformat si el intr-o jungla (acesta fiind motivul pentru care nu-l mai frecventez ca pe vremuri) la un moment dat a fost postat un subiect legat de prietenie…si tin minte raspunsul unui user care a spus ca “A ajuns la concluzia ca nu mai poate numi pe nimeni prieten, ci doar cunostinta.”. Si cel mai tare este ca dupa ce am combatut cu vehementa concluzia respectivului user, ani mai tarziu am ajuns si eu la aceeasi concluzie. Nu fara o oarecare ( a se citi mare) dezamagire si un gust amar.

De fapt am ajuns si la concluzia ca prima impresie pe care ti-o lasa cineva (cel putin in cazul meu) este tot timpul cea corecta. Si ca instinctul, mostenit de la animale, este un lucru de care ar fi trebuit sa ascult, dar n-am ascultat si s-a ajuns aici. Asta e si asta e!

Am fost suparata pe diverse persoane pentru felul in care se poarta, dar in momentul de fata sunt suparata pe mine pentru ca am fost fraiera si prea sufletista. De fapt, eu sunt singura vinovata pentru ca s-a ajuns aici. Alta concluzie la care am ajuns: cu cat esti mai rau, mai egoist si mai nesimtit, cu atat iti este mai bine. Ce-i din jur nu conteaza…o viata ai trebuie sa ti-o traiesti, chiar daca aceasta traire inseamna sa-i ranesti si sa-i calci in picioare pe cei din jur. Tu esti cel mai important. Restul? Care restul? Viermii aia care merita sa putrezeasca? Nu-mi pasa dom’le de ei.

Nu descriu aici o poveste de dragoste, nici de departe…e pur si simplu o descriere a unei asa-zise prietenii care a evoluat intr-un mod pe care nu mi l-am dorit. Atata tot si nimic mai mult. La urma-urmei pentru ce sunt “prietenii”? Pentru a te folosi de ei, pentru a-i jigni, pentru a fi nesimtit cu ei atunci cand ai sau nu ai probleme…adica tot timpul. Ca la o adica atunci cand tu ai probleme lumea trebuie sa stea in loc si oricum toti ceilalti, chiar si “prietenii”, nu au voie sa aiba probleme, iar daca au…da-i dracu de prosti…tu esti mai important.

In fine, per total am ramas cu o scarba mai mare decat Everestul si cu o greata mai profunda decat Groapa Marianelor. Dar nu-i bai, ca de maine mantra mea va fi: “Eu sunt cea mai importanta. Restul nu conteaza.” si culmea…cred ca o sa-mi fie bine, altora vad ca le este.

Sony Rolly – robotelul expresiv sau…

…fratele mai mare a lui Wall-E.

Nu-mi este tocmai clar pentru ce este folositor, dar este expresiv (daca se poate spune asta despre un robot). As vrea sa-l vad recitand o poezie sau povestind Scufita Rosie. Voi nu? Oare cum o sa-l interpreteze pe lup?

Si aici impreuna cu mai multi prieteni dansand sincron.

Pompieri de Ziua Indragostitilor

Poate ca titlul va induce in eroare asa ca imi doresc sa clarific cateva lucruri:

- nu-mi doresc pompieri (adevarati sau stripperi) de Ziua Indragostitilor;

- nu sarbatoresc Ziua Indragostitilor;

- eu sunt o ea. Va dau aceasta informatie pentru ca povestea care va urma sa aiba logica, dar pana voi ajunge la povestea despre cum am fost eu trezita cu noaptea-n cap de Valentine’s Day (si nu intr-un mod romantic) vom discuta despre altceva.

Chiar mi-as dori sa stiu de ce sarbatoriti Valentine’s Day. Personal, mi se pare o sarbatoare fara rost din mai multe motive:

1. Daca esti indragostit (whatever that means) n-ar trebui sa ai o singura zi pe an in care sa sarbatoresti aceasta indragosteala, ci fiecare zi alaturi de persoana iubita ar fi ca o sarbatoare (yeah, right!).

2. Avem si noi Dragobetele si nu inteleg de ce simtim nevoia sa importam sarbatori, mai ales cand exista echivalentul romanesc.

3. Nu suport inimioarele alea rosii sau albe sau de orice alta culoare, facute dintr-un fel de catifea pe care sunt scrise diverse chestii siropoase. Femeile chiar pica la chestii de genul?

4. Nu-mi plac trandafirii. Cine a decretat ca trandafirii, mai ales cei rosii, semnifica dragoste si pasiune? Din punctul meu de vedere nu exista flori mai frumoase decat crinii albi. Sunt superbi!

5. Ma enerveaza ca in perioada asta pana si alimentele, lumanarile, lenjeria intima, cosmeticele sunt impachetate in ambalaje cu forma de inimioara.Si toate sunt roz si rosii si oribile. Cand intru intr-un super(hiper)(giga)(mega)market in perioada asta vad numai rosu si inimi si simt ca ma intoxic. Mi se face greata de la astfel de dulcegarii.

Spuneam la inceput ceva despre o poveste. A fost odata ca niciodata ziua de ieri. Ieri cand m-am intors acasa de la un examen unde n-am facut mare lucru si n-as fi deloc surprinsa daca l-as pica m-am gandit ca week-end-ul acesta voi dormi. Nu-mi doream mare lucru asa ca m-am gandit ca dorinta mi se va indeplini.

Vineri dupa-amiaza n-am putut sa dorm pentru ca vecinii, atat cei de langa mine, cat si cei de deasupra mea isi montau mobila si faceau galagie. Intr-un final au terminat cu montatul, dar se facuse deja ora 6-7 seara si am zis ca nu mai dorm la ora asta pentru ca atunci nu mai resusesc sa dorm la noapte. N-as putea spune cu precizie cum s-a scurs timpul (m-am spalat, am mancat, m-am uitat la doua filme, am mancat din nou) si pana la urma, aproape de ora 01:00 a.m.  am reusit sa ma bag si eu in pat.

La ora 7 dimineata, de Valentine’s Day am fost trezita de pompieri. Se pare ca undeva sus (in traducere ultimele etaje) ceva luase foc. Focul eu nu-l vedeam, dar, ce-i drept,  simteam mirosul de fum. M-am imbracat repede cu ce am prins la indemana. Am luat cu mine putinii bani pe care ii mai aveam in casa si am coborat…ca mi-era frica sa nu mor arsa. Am stat in fata blocului 5-10 minute pana sa ma dumiresc ca de fapt foc nu era, fumul disparuse de ceva timp si nu era nicio problema daca urcam inapoi. De fapt, n-ar fi fost nicio problema daca nu coboram deloc, dar deh…atunci cand te uiti la filme si stiri incepi sa ai in minte numai scenarii apocaliptice.

Scenariul meu a fost urmatorul: eu ma trezesc intr-o camera plina de fum si abia pot sa respir. Simt cum se scurge viata din mine, simt ca nu mai pot sa respir, de fapt pe masura ce ma indrept spre usa respir din ce in ce mai greu. Cu privirea incetosata si tremurand din tot corpul intind mana spre usa si dupa cateva incercari reusesc sa o deschid (se blocase yala de la fum ). Ies pe casa scarii care este si asta plina de fum, sprijinindu-ma de pereti ma indrept spre scari, incercand sa ma salvez. Nu reusesc sa ajung la scari fiind prea sleita de puteri si lesin, dar inainte de a atinge pamantul (a se citi gresia de pe jos) observ cum din fum se contureaza o silueta. Pe masura ce silueta se apropie de mine observ ca este un pompier. Pompierul ma ia in brate lui puternice si cu o voce a la Alejandro Sanz imi spune: “Nu te ingrijora! O sa te scot de aici! Esti cu mine, totul o sa fie bine!”.  Pompierul reuseste sa ma salveze, este un erou, eroul meu. Cat timp sunt internata in spital vine si ma viziteaza in fiecare zi si imi aduce crini (nici lui nu-i plac trandafirii, iar crinii sunt florile lui prefererate) si vorbim si aflam ca avem atat de multe in comun si imi dau seama ca el este barbatul vietii mele si el isi da seama ca eu sunt femeia vietii lui si ne casatorim si avem doi copii si traim fericiti pana la adanci batraneti. Dar de unde…

…la cateva luni dupa ce nasc al doilea copil este chemat la un alt incendiu unde o salveaza pe alta mai tanara decat mine de care se indragosteste, care ii devine amanta si care este adevarata femeia a vietii lui. Ne paraseste pe mine si pe copii pentru ea, ne lasa pe drumuri, iar eu, singura si neconsolata dupa ce-l pierd pe barbatul vietii mele,  imi pun capat zilelor.

Am spus de la inceput ca va fi un scenariu apocaliptic, dar doar pentru mine.

Am uitat sa precizez ca in timp ce urcam scarile dupa ce am stat in fata blocului 5-10 minute, m-am uitat si eu dupa pompieri. Eram curioasa sa vad daca sunt barbati atat de bine facuti precum se zice. De la etajul 2 am vazut doua lucruri: unul din ei era scund si avea chelie, iar ceilalti se sprijineau de coltul blocului si se relaxau fumand – dupa ce au stins un mini incendiu care ardea niste gunoaie (se pare ca totul a pornit de la/din ghena), oamenii obositi din cauza interventiei ardeau si ei niste tigari.

P.S. – In timp ce scriam postul am fost nevoita sa plec sa cumpar ceva de la un magazin. In drum spre magazin am trecut pe langa o pizzerie unde angajatii lipeau inimioare roz pe geam. Bai oamenilor…ati luat-o RAZNA! Este 14 februarie, este o zi ca oricare alta.

Brand-urile romanesti, adica nesimtirea si tupeul

Am inceput sa scriu blog-ul acesta cu cateva luni in urma si l-am inceput pentru a ma descarca de anumite chestii pe care in lumea “reala” nu le pot dezbate sau nu le pot dezvolta atat de mult ca aici. Blog-ul pentru mine e ca un fel de pshihoterapie.

Am scris in fiecare luna cate ceva, dar mai important de toate este ca am scris articolele (ce-i drept putine la numar) atunci cand eram nervoasa…si din cauza asta cam toate articolele sunt scrise pe un ton certaret, sictirit si uracios. Culmea este ca in lumea “reala” sunt o persoana foarte calma si tacuta (de fapt in acea lume “reala” in trei zile nu cred ca folosesc mai multe propozitii si fraze decat folosesc intr-un articol de pe blog).

Observ ca lumea nu-mi citeste blog-ul. Si ce daca? Nu-mi pasa. Nu doresc sa vand spatiu publicitar pe blog, nu doresc sa primesc echivalentul premiului Oscar pentru blog, nu doresc ca lumea sa ma recunoasca pe strada (sa fim seriosi, de parca asta s-ar intampla vreodata). Doresc sa raman o anonima care scrie de amorul artei si din dorinta de a se descarca.

Pentru putinii care au avut rabdarea sa-mi citeasca blog-ul tin sa ii anunt ca sunt o ea, studenta la medicina generala. Arat asa cum arata orice om normal: am par pe cap si daca nu ma epilez si prin alte locuri, sunt fericita posesoare a doi ochi, doua maini si doua picioare (toate in stare buna de functionare), sunt frumoasa si desteapta foc si nici nu vand camion…spun asta ca sa nu va faceti sperante si ca sa aveti toate datele ecuatiei de la inceput.

De cateva saptamani am inceput un stagiu la un spital unde am un asistent marlan, mitocan, badaran, tupeist si nesimtit la un loc. Si ca sa nu uit, individul este cam nespalat si pute. Este specialist pe o specializare care, in sine, nu este deloc urata, doar ca el o urateste si o denigreaza. Si sunt sigura ca daca as fi facut stagiul cu altcineva specializarea respectiva as fi invatat-o cu placere. Individul este un ratat si un frustrat pentru ca nu a reusit sa faca specializarea pe care si-a dorit-o de la bun inceput, pentru ca la cati ani are (in jur de 30) probabil inca locuieste cu ma-sa (aia care n-a fost in stare sa-l educe) si n-are prieten/prietena (inca n-am reusit sa-i dibuiesc inclinatiile sexuale). Si toate frustrarile lui si le varsa pe noi studentii. Le varsa cu atata patos si placere ca efectiv te lasa mut de uimire. Am auzit povesti de altii mai mari decat mine despre alti asistenti, dar asta le intrece pe toate.

Atunci cand il cautam (si asta s-a intamplat cam in toate zilele lucratoare) este de negasit in spital, iar in putinele dati in care il gasim stagiul nu consta in predarea unor notiuni practice (ca doar nu pentru asta este platit!) ci consta intr-o succesiune rapida de jigniri, umiliri si marlanii la adresa noastra. Adica ce…noi avem tupeul sa venim la stagiu sperand sa invatam ceva? Daca venim la stagiu, venim ca sa fim folositi pe post de mop (in traducere libera = sa se stearga pe jos cu noi) si pres pe care iti stergi picioarele (in traducere libera = sa fim calcati in picioare), iar daca suntem niste ele (=studente) si nu ei (=studenti) avem si onoarea de a fi facute curve si tarfe de domnul doctor. La halul in care arata si pute domnul doctor ma asteptam sa fie in stare sa recunoasca trasaturile fizice si comportamentale ale curvelor si tarfelor pentru ca probabil doar alea s-au culcat cu el, dar numai contracost.

Uneori stau si ma intreb de ce atunci cand o persoana nu reuseste sa realizeze anumite lucruri pe care si le-a propus devine atat de rautacioasa si incepe sa-i jigneasca pe cei din jur. Inteleg, toti avem niste aspiratii, idealuri si dorinte…uneori reusim sa le atingem, alteori (poate de cele mai multe ori) nu, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne batem joc de toti cei din jurul nostru. Cu ce te face sa te simti mai bine atunci cand ii jignesti pe altii? Cum iti permiti sa vorbesti la modul asta? Cine te crezi? Crezi ca daca te porti ca badaranul si mirlanul care esti o sa pari mai tare si mai mare in fata noastra? Ca daca asa crezi tin sa te anunt ca matale crezi in niste prostii. Mi-e sila si mi-e scarba de toti astia ca tine. SILA SI SCARBA! SCARBA SI SILA!

Si daca esti atat de mare si tare de ce nu te duci sa vorbesti si cu sefii tai la fel cum vorbesti cu noi studentii? Nu te duci pentru ca esti las, la fel de las ca aia care bat animalele pentru ca nu are cine sa le apere.Diagnosticul meu in ceea ce te priveste este urmatorul: rahat de fiinta (ca nu te pot numi om), tratament: nu exista. Ideal ar fi sa nu faci copii, poate ce ai se transmite genetic, iar daca nu se transmite probabil o sa fii nevoit sa vorbesti cu copiii tai si atunci o sa-i lasi cu ditamai sechelele. Ii vei distruge emotional si, de altfel, din toate celelalte puncte de vedere pe viata. BOULE!

Despre ecologie, o lume fara poluare si alte idei mitologice

Este iarna, e frig si afara ninge. Si lumea spune: ”Vai ce frumos ca ninge! Si vai abia astept sa se aseze zapada! Si vai si e superb si extraordinar de incredibil la superlativ!!!”  Pe bune ca nu inteleg! Nu ca nu-mi place zapada la modul general…ii vad perfect rolul in ceea ce priveste sporturile de iarna (ski, snowboarding, dat cu sania si snowbobul, dat cu punga si care or mai fi), dar noi suntem in Bucuresti, nu la munte asa ca nu avem cum sa facem sporturile de mai sus oricat de mult am incerca sau putem incerca dar mari sanse sunt sa ajungem la urgente, dar nu pe picioarele noastre. Si nu-mi place zapada pentru ca atunci cand ninge bate si vantul (zapada si vantul sunt un cuplu foarte trainic care ca in orice relatie buna si fructuosa se spijina reciproc…unul nu pleaca de acasa fara celalalt) si toata zapda imi vine in fata si imi ingheata fata. Si nu-mi place zapada si pentru ca dupa ce se aseaza ingheata si trebuie sa merg cu pasi mici si inceti ca sa nu ma dau de-a dura pe gheata si dupa ce a inghetat se topeste si formeza o chestie jegoasa, o mocirlo-zapada amestecata cu gunoaiele aruncate in zapada neinghetata care a inghetat si care acum s-a dezghetat si in felul asta au dezghetat si gunoaile. Are sens ce spun? Pentru mine, da. Ma enerveaza si pentru ca ingreuneaza traficul si troienele ocupa locurile de parcare care oricum sunt “arhisuficiente” (tineti cont de ghilimele, va rog) in Bucuresti. Dom’le, sa fie clar: zapada nu-si are rostul decat la munte.

Dar nu despre asta vroiam sa scriu azi. Observ ca din ce in ce mai mult a patruns (penetrat, daca vreti:D) si la noi miscarea asta eco-friendly. Foarte bine si de laudat! Vorbesc foarte serios, dar mi se pare ca a inceput sa fie dusa la extrem. Nu ma refer doar la alimente si cosmeticele organice de care oricum nu te prea poti atinge din cauza pretului – de aici concluzia mea ca poti fi eco-friendly doar daca ai mai mult decat salariul mediu pe economie, mult mai mult – , ci pentru ca spre exemplu un anumit lant de supermarket-uri din tara nu mai comercializeaza pungi de plastic (care in mare parte se dadeau gratis), ci doar pungi din hartie sau rafie. Asta in sine nu ar fi o problema, doar ca de cate ori te duci sa cumperi ceva trebuie sa cumperi si punga. Nici cumparatul nu m-ar deranja, dar punga de rafie este foarte mare si desi refolosibila, mare fiind, nu-mi incape in nicio geanta nici macar impachetata, iar pungile de hartie care teoretic sunt rezistente, practic isi epuizeaza rezistenta in momentul in care pasesti afara din centrului comercial. Ma repet, din nou, iarasi si inca o data – initiativa mi se pare de laudat, dar eu ca si client doresc sa am posibiliatea de a alege ce cumpar. Ma simt obligata sa fiu eco-friendly si nu-mi place. Uite asa. Poate ca nu vreau sa fiu eco, ci emo…ca la urma-urmei difera doar printr-o consoana. Poate ca vreau sa mananc numai mancare cu pesticide, hormoni si alte chimicale, vreau sa folosesc cosmetice cu parabeni si coloranti sintetici, sa fac baie si nu dus ca sa consum muuuuulta apa, sa ard gunoiul astfel incat sa eliberez tot felul de gaze si sa subtiez si mai mult stratul de ozon…si gazele sa le inhaleze si altii ca sa-i oblig si pe altii sa fie non-eco-friendly asa cu altii ma obliga pe mine sa fiu eco-friendly. Vreau sa ma sui in varful muntelui (de gunoaie) si sa strig: Dupa mine potopul (cu gunoaie)!

Si ma enerveaza toate emisiunile in care ni se spune sa mancam sanatos, sa facem sport si sa folosim anumite cosmetice (ca sunt organice…pai cred si eu, cand vezi cat costa ai o reactie organica – te ia cu ameteli si ti se face rau), etc. Sunt de acord, dar cum ai putea sa faci toate astea din salariul mediu pe economie in timp ce platesti o rata la un apartament (asta daca esti printre putinii norocosi care au reusit sa stranga de un avans)? De salariul minim pe economnie nici nu mai comentez…ma mir cum oamenii reusesc sa se intretina din asa ceva.

DA, sunt de acord, ca oameni suntem uneori mizerabili (si la propriu si la figurat), suntem needucati (aruncam pe strada gunoaiele pe care abia le strange cineva) si comozi (preferam ca atunci cand ne ducem la brutaria de peste drum sa cumpara paine sa mergem cu masina si nu pe jos), nu facem sortarea gunoiului (sortarea care, in general, este oricum inutila pentru ca atunci cand vine masina de gunoi aduna totul laolalta si nu separat asa cum te-ai chinuit sa faci tu acasa) s.a.m.d. La fel de adevarat ca nu ne gandim la generatiile urmatoare: am taiat paduri si am distrus intregi ecosisteme pentru profit, am daramat monumente ca sa facem loc unor cladiri care nici acum nu sunt terminate si care consuma mai mult decat un orasel (la Casa Poporului ma refer…aia cu siguranta nu este eco-friendly), am facut si am dres multe chestii care n-au adus nimic bun mediului. Suntem niste fiinte egoiste si…recunosc, si eu sunt egoista pentru ca vreau pungile de plastic inapoi. Nu de alta, dar eu cu ce ma mai dau pe partie la munte? Sunt sararca, n-am bani si punga de plastic era singura mea distractie.

Pe viitor doresc sa propun o lege prin care va trebui sa platesti o taxa pe dioxidul de carbon pe care il expiri…ca poluezi aerul. Sa ti se monteze un dioxiddecarbonmetru (dispozitiv similar apometrului) si sa fii in permanent monitorizat.

Pe masura ce scriam mi-am amintit ceva…vrem sa fim eco-friendly si sa facem o educatie in ceea ce priveste pastrarea mediului, dar de aia care isi plimba animalele pe strada/in parc si le lasa sa se p.ise si sa se c.ace peste tot de ce nu se ia nimeni? Presupun ca explicatia este ca p.isu si c.aca sunt naturale…adica organice.