Multa vreme am spus ca nu-mi doresc copii (deh, reminescente din propria  copilarie pe care sunt nevoita sa le car si acum cu mine, desi mi-as dori atat de mult sa le uit). Evident am fost luata la misto ca nu am suflet, ca sunt rece, ca bla-bla-bla si blu-blu-blu, dar nimeni nu s-a gandit sa ma intrebe de ce nu-mi doresc copii. Motivul fiind unul atat de simplu pe care de altfel l-am enuntat chiar la inceputul acestui post.

Pe masura ce a trecut timpul insa am inceput sa am second thoughts si parca ideea de a avea copii (ba chiar vreau 3 ) imi surade din ce in ce mai mult, dar problema se pune acum altfel: cu cine ii fac? Unde gasesc un barbat responsabil, matur (cu toate ca pot tolera si un anumit nivel de imaturitate), rabdator (si cu copiii, dar si cu toate chichitele mele), capabil sa ma respecte si capabil sa accepte respectul meu si doritor de facut si crescut copii cu subsemnata. Ma jur (ce urat suna!) ca m-am uitat in jur si n-am vazut niciunul. Si ce ma fac daca la un moment dat fac un copil cu unul care simuleaza si mimeaza foarte bine acele calitati pe care eu mi le doresc enorm de mult, dar pe care de fapt nu le poseda? Imi voi mai iubi copilul tot atat de mult sau il voi vedea doar ca o veriga care ma va obliga sa intretin pe viata relatie (mai mult sau mai putin stransa) cu un nemernic.

Intorcandu-ma azi de la facultate, obosita, sictirita si aproape moarta de caldura am dat in fata blocului de un baietel blond care era lasat afara la joaca. Joaca lui consta in a da cu o creanga pe asfalt exact in locul unde era cel mai mult praf. La fiecare lovitura ridica praful ala care se aseza pe el din cap pana in picioare, dar nu mai conta pentru ca el era super fericit si mandru de ceea ce facea. Si o facea cu multa ravna si patos. M-a bufnit rasul atunci cand l-am vazut si am ras cu lacrimi. Mi s-a parut atat de tare pentru ca el efectiv nu avea nicio grija, dar absolut niciuna si din punctul asta de vedere nici nu va dati seama cat de mult il invidiez.

The end.

1. Invata sa te porti: nu-ti saluta vecinii si fii cu gura mare pentru ca numai asa te poti impune.

2. Atunci cand te muti in bloc apuca-te de reamenajari. Daca nu te apuci imediat de aceste lucrari ceilalti vor considera ca e ceva in neregula cu tine si ca n-ai prestanta.

3. Cand in sfarsit te apuci de lucrari fa cat mai mult zgomot cu putinta, indiferent de momentul din zi. Vecinii trebuie sa stie ca te-ai mutat in bloc.

4. Fii perfectionist! Daca ai facut ceva si ti se pare (repet, este suficient sa ti se para) ca nu a iesit cum ai vrut, nu-i bai. Poti oricand rezidi zidul daramat pentru ca mai apoi sa-l darami din nou. De asemenea, mare atentie la tavan si la colturi. Niciodata nu sunt suficient de drepte.

5. Lalaie-te cu lucrarile. Nu deranjeaza pe nimeni (decat pe vecini) ca un lucru pe care il puteai face in doua zile tu ai ales sa-l faci in doua saptamani.

6. Nu pleca urechea la rugamintile vecinilor de a face liniste. Aplica psihologia inversa! Ei te roaga sa faci liniste, dar tu stii ca de fapt vor galagie. Le place! Ii excita!

7. Alegeti un program de lucru corespunzator, gen: 07:30-12 bocaneala; 12:01-12:15 pauza; 12:16-18 din nou bocanela; 18:01-18:15 schimb de tura; 18:16-00:00 iar bocaneala, dar mai in surdina ca totusi e seara. 00:00-07:30 inspectia lucrarilor, revizuirea proiectului si alegerea modificarilor aduse proiectului (modificari ce se vor bate cap in cap cu cele facute pana acum).

8. Daca pe parcursul executarii proiectului te razgandesti in ceea ce priveste proiectul initial, aplica schimbarile chiar daca acestea iti vor da intregul proiectul peste cap si vor prelungi lucrarile indefinit. Principiul dupa care trebuie sa te ghidezi este: acum ori niciodata!

9. Chiar daca arhitectul si inginerul constructor iti spun ca zidurile de rezistenta nu trebuie daramate, daca e nevoie tu le poti darama pentru ca tu stii mai bine si pana la urma nu-ti va sta structura de rezistenta a cladirii impotriva realizarii casei mult dorite.

10. Atat pe parcursul, dar si dupa ce termini lucrarile depoziteaza molozul in cat mai multi saci imprastiati cat mai haotic pe casa scarii. Nu conteaza ca vecinii trebuie sa faca slalom printre ei ca sa treaca sau ca-si murdaresc hainele cand trec pe langa ei.

Am venit acasa (undeva in provincie) duminica seara. Evident cu intarziere pentru ca asa cum unii nu sunt in stare sa termine de construit autostrada Soarelui, altii nu sunt in stare sa termine modernizarea liniilor de cale ferata – modernizare care a inceput in 2006 si ar fi trebuit sa se incheie in 2 ani, iar acum suntem aproape de 2010 (calculele le puteti face si singuri). In fine, detaliile nu-si mai au rostul. Cand m-am dat jos din tren am ramas masca de cat de frig este in provincie spre deosebire de Bucuresti, plus ca in Bucuresti nu era vant, aici era viscol si in Bucuresti era zapada, aici era gheata. Ajung acasa cu gandul de a face baie. Evident nu s-a putut. De ce? Foarte simplu, apa calda fusese oprita toata ziua, la fel si caldura. Ma rog, trec peste asta si ma apuc de despachetat bagajele si ma bag (asa jegoasa cum eram) in pat sa ma culc.

A doua zi cand m-am trezit toate erau bune si frumoase, dar asta doar aparent. Venise si apa calda si caldura. Mi-am facut cafeaua, am baut-o in liniste si ma simteam bine. M-am simtit foarte bine pana pe la ora 09:30 cand vecinul de jos si-a reamintit ca are de facut recompartimentari, redecorari, reamenajari si toate celelalte re-uri la care va puteti gandi. In intervalul 09.30-16 am spus ca efectiv imi iau campii. A doua zi (adica azi) a luat-o de la capat. Norocul meu ca era tata acasa si pe la ora 13 cand vecinul inca mai gaurea, darama si bocanea tata a coborat si l-a rugat sa faca o pauza. Evident muncitorii au fost bosumflati…nu-mi dau seama de ce pentru ca oricum doar unul dintre ei lucra (probabil pe asta il chema Dorel), iar restul fumau. In urma discutiei cu tata vecinul a convenit sa se opreasca pana la ora 16 si ulterior sa reia lucrarile, dar realitatea este ca nu cred ca stia sa citeasca ceasul pentru ca la 15:12 minute a reinceput operatiunile. Taica-miu plin de draci coboara din nou. Asta din nou se opreste, dar la un minut dupa ce tata a iesit din bloc (asta intamplandu-se pana in ora 16) se apuca din nou de ce a facut toata dimineata. Ce-am tampit ieri, dar ce tampeam azi.

Nu pot sa pricep cum poti fi atat de nesimtit incat sa te apuci de lucrari in momentul in care lumea este in concediu. E  OK sa bocani fara oprire de dimineata pana la ora 16, dar in conditiile in care lumea lucreaza, mai ales ca la noi in bloc nu sunt pensionari si nici bebei asa ca nu deranjezi pe nimeni in acest interval orar, dar cand vecinii tai sunt in concediu respcta cel putin regulile de bun-simt daca pe alea de liniste si ordine nu esti in stare.

Ma obsedeaza notiunea de bun-simt. Ma obsedeaza pentru ca la noi lipseste in totalitate. Nu avem niciun fel de respect fata de cel de langa noi. De exemplu, in tren niste indivizi trecuti bine de 45 de ani s-au apucat sa asculte manele pe mobil. Petrecerea li s-a incheiat atunci cand au fost somati sa se opreasca de catre nas.

Maine dimineata ma duc la cumparaturi, asa ca voi pierde simfonia cantata de orchestra in care instrumentele sunt reprezentate de: bormasini, polizoare; ciocane rotopercutoare si alte instrumente care-mi sunt necunoscute ca aspect, dar mult prea cunoscute datoria sunetului suav pe care il scot.

P.S. I-as lasa vecinului pe pres o papusa voodoo de care as agata un biletel pe care as scrie: “Facuta dupa chipul si asemanarea ta, iar daca nu te potolesti te disec si-mi fac foie gras din locul tau caudat.”.

Azi am fost plecata de acasa de dimineata de la 8:30 pana la ora 17:30, iar drumurile pe care in mod normal le-as fi facut intr-o anume perioada de timp astazi le-am facut intr-o perioada dubla, ba chiar aproape tripla de timp. Totul a inceput cu o vizita (credeam eu scurta) la Municipal. A trebuit sa duc ceva ce de fpat trebuia sa duc de ieri, dar n-am recoltat bine. As intra in amanunte, dar sunt prea scaraboase. Pe langa faptul ca m-a omorat vremea, cuiul din cosciug a fost pus de numeroasele drumuri – mai precis 8 – pe care a trebuit sa le fac intre parter si etajul 13 si daca la urcat am putut urca cu liftul, dar doar pana la etajul 12 si apoi inca un etaj pe jos, la coborat nu am mai beneficiat de acest lux asa ca a trebuit sa cobor 13 etaje nu o data, nu de doua, ci de patru ori. Nu mi-a fost tocmai usor.

D e la Municipal am mers la Fundeni. drumul a durat de doua ori si mai mult decat de obicei din cauza zapezii si incompetentei celor de la Dezapezire care nu-si faceau treaba. La Fundeni nu am gasit ce si pe cine cautam…he he si de aici am plecat in Drumul Taberei sa-mi ridic analizele de la gineco. Din nou m-am lovit de mersul cu RATB-ul. A fost groaznic. Pe langa inghesuiala si discutiile despre politica a trebuit sa ascult si discutiile (para)medicale. Evident RATB-ul era plin de pensionari. Majoritatea mergeau in baston si se plangeau de frigul de afara. Bai nene, daca e frig afara si nu puteti sa mergeti de ce nu stati acasa? Evident desi picioarele nu le mergeau (a se citi functionau) aveau un debit verbal de invidiat, pacat ca debitau numai cacaturi.

Am ajuns in Drumul Taberei pentru a-mi ridica analizele si pentru interpretarea acestora, dar surpriza: medicul nu era la cabinet pentru ca era de garda. Funny, nu? Asa ca trebuie sa ma duc pentru interpretare joi. Abia astept distractia. Singura consolare este ca din ce m-am uitat eu pe ele sunt bune.

Revenind la Operatiunea Dezapezirea (adica lipsa ei): eu cred ca noua ca si popor ne lipseste un lucru esential – civilizatia. Am fost in octombrie in Germania la un congres. Congresul de cacao, Berlin (cel putin cat am apucat sa vad eu din el) frumos, iar nemtii civilizati. Am mai povestit despre asta si in alt post. Concluzia mea este ca omul sfinteste locul, iar Romania nu e un loc sfintit.

P.S. Ma bate din ce in ce mai tare gandul sa emigrez. Nu neaparat in Germania (ca nu vorbesc Deutsch decat bisschen si nu e o limba tocmai usor de invatat), dar as vrea atat de mult sa plec si sa o rup cu totul de tot.

As vrea sa descriu sirul evenimentelor care m-au determinat sa ajung la aceasta tabula rasa, dar e mai greu si complicat si oricum v-as plictisi pentru ca intamplarile se intind pe mai multi ani. Si-mi pare rau ca am ajuns aici ranind pe cineva care nu mrita si de care imi pare sincer rau si care nu cred ca ma crede atunci cand spun ca-mi pare rau. Desi in viata reala (aia altfel decat cea virtuala) nu-mi fac placere conflictele de niciun fel – de altfel sunt incapabila sa ma cert cu cineva – urasc lumea nesimtita, mistocara si care are ca singura distractie luarea peste picior a altora. A nu se intelege gresit…imi plac mistourile si luatul peste picior, dar in anumite limite si mi se pare penibil ca de la o varsta in sus ( a se citi 20 de ani) sa-ti desenez eu aceste limite. De fapt o alta “problema” pe care o am este legata de comunicare…ca vezi Doamne ca daca nu spui ce te supara cei de langa tine nu au cum sa-si dea seama, asta din punctul meu de vedere e un mare rahat (nu ma refer la cel turcesc)…in general ( a se citi 99,99% din cazuri) este suficient sa te uiti la o persoana atunci cand vorbesti cu ea si sa-ti dai seama cand ceea ce-i spui ii pica bine sau nu…e super simplu: te uiti la ochii interlocutorului. In fine, ca si persoana asa cum am spus mai sus nu-mi plac conflictele si cred ca asta se trage din faptul ca ai mei scumpi parinti s-au certat des si urat si asta mi-a creat o aversiune fata de tot ceea ce inseamna scandal. Si sunt o persoana foarte toleranta, incredibil de extraordinar de toleranta, dar cand mi s-a pus pata si am zis GATA! atunci este GATA! si nu mai exista cale de intoarcere si uite asa se ajunge si la tabula rasa.

Saptamana trecuta am fost in Berlin in scop turistic, dar si profesional. Profesional vorbind evenimentul la care am participat a fost o mare dezamagire: organizare proasta (lucru de care ma convinsesem inca inainte de a pleca din tara) si lume neserioasa sau care nu vorbea bine engleza, chestie care m-a enervat enorm: cum poti sa vii sa prezinti o lucrare cand tu nu poti vorbi bine si nici macar la nivel mediu limba in care trebuie sa faci prezentarea? Intrebarea este, evident, retorica. Din punct de vedere turistic orasul parea frumos, spun parea pentru ca nu am apucat sa vad foarte mult din el din cauza programului si din cauza vremii. Era o vreme atat de urata, diferenta majora dintre vremea de aici si cea din Deutschland fiind urmatoarea: aici puteai purta sandale, acolo puteai purta cizme…evident daca insistai puteai purta si acolo sandale, asta daca nu tineai la sanatatea ta.

Alte diferente intre Berlin si Bucuresti:

1) sistemul de metrou si trenuri (U-Bahn si S-Bahn) care mergeau super bine si nu erau aglomerate. Cand am fost acolo pe liniile de S-Bahn se faceau lucrari si din aceasta cauza trenurile nu mai mergeau bine. Ce inseamna asta? Ca trenurile in loc sa vina la 4-5 minute ca de obicei, veneau la 7-9 minute (la fel ca metroul la noi).

2) taxiurile – care erau toate mertzane. Sa te tot faci taximetrist pe acolo.

3) faptul ca legea cu fumatul interzis in localuri chiar se respecta si drept urmare ca nefumatoare m-am simtit nemaipomenit de bine cand mergeam sa mancam in oras.

4) strazile care erau fara gropi. La plecare am dat de o singura groapa si incredibil sau nu portiunea respectiva de drum era semnalizata si amenajata pentru inceperea lucrarilor de reparatie.

5) magazinele H&M de unde mi-am luat o gramada de lenjerie.

6) mancarea indiana – as fi vrut sa-l bag pe bucatar intr-o valiza si sa-l iau cu mine acasa.

7) faptul ca se mergea foarte mult cu bicicleta pe acolo si chiar mi-a parut rau ca la 20 si de ani nu stiu sa merg pe bicicleta.

8) oamenii – n-am avut contact cu multi, dar pareau civilizati si educati si chiar daca nu vorbeau bine engleza incearcau sa te ajute cum putea ei mai bine cu indicatiile.

9) Pergamonmuseum.

M-am hotarat ca vreau sa emigrez, dar nu vorbesc germana decat ein bisschen.

De obicei nu merg cu RATB-ul pentru ca nu-mi place si nici n-am avut nevoie, dar de cateva saptamani incoace sunt nevoita sa merg si cu RATB-ul. Nu ma deranjeaza traficul, nu ma mai deranjeaza nici mirosurile ca am devenit imuna la ele, dar oamenii in varsta sunt PESTE TOT. Si nu ma deranjeaza varsta, cat ma deranjeaza comportamentul lor care ar putea fi rezumat in deviza “Am ajuns la o anumita varsta si totul mi se cuvine.”.

Sa va povestesc, azi am mers cu fabulosul autobuz 66 pe care l-am luat de la Obor. Autobuzul vine aproape gol, ma urc in el pe prima usa si migrez spre jumatatea autobuzului in ideea sa le fac si altora loc sa urce. Locuri sa stai jos evident ca nu erau pentru ca erau ocupate de…ghiciti cine? In fine, ma postez la mijloc, ma agat de bara din stanga mea, dar un nene trecut de primele 3 tinereti si mai rotofei se aseaza in spatele meu in conditiile in care pe culoarul dintre scaune nu mai era loc, dar era loc in stanga lui. Dar nu dom’le, el vroia in spatele meu sa se frece cu ditamai burta de mine. Ma intorc o data si ma uit la el in ideea ca se simte sa se dea la o parte…ce credeti s-a simtit? Evident ca nu! Ma intorc din nou, ma uit la el, nimic nici de data asta. Intr-un final ma duc inspre stanga unde era loc o groaza, rotofeiul isi da seama, dar imi spune ca nu vrea sa stea acolo pentru ca el merge mai putin decat mine si nu vrea sa deranjeze. Unu la mana, eu mergeam pana la capat, el nu, dar nu s-a obosit sa ma intrebe; doi la mana, daca mergi mai putin de ce migrezi spre “profunzimea” autobuzului; trei la mana: de unde stii matale pana unde merg eu? scrie pe mine? cum iti dai seama?.

Ma asez comod in picioare, dar nu trece mult timp si urca alti pensionari si pensionare. Una dintre pensionare avea o sacosa cu rosii, evident ca nu a gasit niciun alt loc sa-si puna rosiile decat pe picioarele mele, motiv pentru care a trebuit din nou sa ma mut. Iar in dulcele stil romanesc de “daca eu nu, atunci altul de ce sa da” si-a pus cacatul ala de sacosa in asa fel incat bloca un loc liber pe care ea nu statea pentru ca…da, ati ghicit…mergea putin, dar nici altcineva nu se putea aseza pe el pentru ca traista cu tomate statea drept bariera.

Intr-un final am ajuns la capat si am coborat plina de draci. Bai nene, nu inteleg…toti mosii si babele se plang de dureri de sale, de picioare, de cap, de maini, de cate si mai cate, dar toata ziua se plimba. Este plin RATB-ul de ei la orice ora. Sunt fenomenali! Daca ti-e rau si te doare ba una, ba alta de ce nu stai in casa? Eu cred ca de fapt ii doare in cur.

In fine, tot legat de lucruri vechi imi plac si filmele vechi, iar in seara asta am (re)vazut “Singing in the rain”. Ce-mi place la filmele vechi este ca nu au efecte speciale si actorii si actritele joaca si joaca nene. Nu ma intelegeti gresit, imi plac si astea cu efecte speciale (unele!), dar doar alea care sunt pe stilul fantasy (nu va ganditi la ce stiu ca va ganditi!) gen “Lord of the rings”, “Narnia” sau “Harry Potter”. De fapt aici nu cred ca admir filmul (cu tot cu efectele sale) pe cat admir autorii care au scris cartile, care au avut imaginatie si au reusit sa-si astearna imaginatia aia exuberanta pe hartie. Toti avem imaginatie, dar ca sa ai imaginatia lor sa creezi o lume total diferita de a noastra si reusesti sa o pui pe hartie (stiu ca ma repet) mi se pare EXTRAORDINAR! si din cauza asta am eu niste retineri fata de oamenii care blameaza astfel de filme/carti. Adica daca nu citim toti doar Gabriel Garcia-Marques sau Paulo Coelho suntem niste nonvalori. Poate voi reveni la acest subiect in alt post.

Revenind la “Singing in the rain” – cum am reusit eu ca intr-o duminica seara sa dau cu piciorul la doua invitatii de a iesi in oras si stau sa ma uit la film? Ei bine, povestea este mai lunga si incepe cu faptul ca neoamenii de la RADET mi-au oprit apa calda, chestie care ma irita la culme. O sa-mi spuneti ca nu mor daca ma spal de cateva ori si cu apa rece…adevarul este ca m-am spalat si n-am murit, dar nici bine nu mi-a fost. Nu voi intra in toate detaliile, dar mi se pare enervant ca atunci cand afara sunt 30 si de grade eu sa dardai in baie. Asa ca astazi am refuzat sa mai fac baie cu apa rece, am refuzat sa-mi incalzesc apa si pentru simplul motiv ca daca eu nu fac baie intr-o zi, apai in ziua aia nu sunt om, iar azi n-am fost om, a trebuit ca eu (+duhoarea mea) sa stau inchisa in casa.

Dar sa ne intoarcem la lucrurile vechi, in afara de lipsa efectelor speciale, la filmele vechi imi mai place o chestie la care nu stiu daca v-ati uitat vreodata cu atentie: actritele. O spuneti ca sunt idioata si ca evident ca le-at vazut ca doar erau in film, logic nu? Dar nu la asta ma refer…ce-mi place la ele este ca sunt feminine, rafinate, elegante, sexy (am spus sexy, nu vulgare) si mai important decat toate astea NATURALE – or fi ele machiate, dar nu au dom’le operatii estetice una si una si injectari de mai stiu eu ce pe mai stiu eu unde. Sa nu se inteleaga gresit, nu am nimic impotriva operatiilor estetice, atata timp cat sunt facute cu masura si strict din dorinta pacientei/pacientului…din nou poate voi dezvolta asta in alt post. Imi plac actritele alea pentru ca sunt femei adevarate si cred (intre noi fie vorba sunt convisa) ca ducem o lipsa mare de asa ceva.

Si uite asa ajung la concluzia ca femeile nu mai sunt ce-au fost, ca filmele nu mai sunt ce-au fost si ca nici prajiturile nu se mai fac ca pe vremuri. Mi-a adus mama de la o cofetarie de langa mine care exista de dinainte de ma naste eu un ecler si o amandina. Eclerul arata bine, iar amandina arata si ea bine, dar era cat un sfert (e hai, o treime) din amandinele pe care le mancam eu in copilarie (si nu sunt tocmai in varsta), dar ma rog criza fiind.  Stiti expesia aia cu “afara e vopsit gardul, dar inauntrul leopardul”, ei bine asa si cu eclerul…arata impecabil – crema de vanilie dand pe afara, acoperit de un strat gros de frisca alba, zaharul pudra pudrat (ca doar cum altfel?) pe partea aia din paine (nu stiu cum se numeste)…ma uitam la el cu o placere imensa si apoi am muscat cu pofta din el si n-am mai simtit nicio placere, ci doar lipsa gustului. Asa si cu filmele cu efecte speciale, vezi trailer-ul si zici mama-mama si cand colo iesi din sala si zici ceva tot de mama.

Celor putini care-mi citesc blogul (sper sa mi-l citeasca totusi cineva) care sunt lucrurile care in trecut credeti ca se faceau mai bine si acum mai bine nu s-ar mai face? Lasati raspunsul la comentarii.

P.S. Cand am fost sunata sa ies in oras am refuzat motivand ca aveam deja treaba. Treaba mea era sa zac in jeg.

Intre timp a venit netul, m-am linistit si lucrurile reintrasera in normal, dar nu aveam sa ma bucur de acest normal mult timp intrucat netul avea sa pice din nou si pana cand a reusit sa se ridice a durat vreo cateva zile. Initial am crezut ca vor fi cele mai lungi zile din viata mea, dar aveam sa ma insel caci soarta imi pregatea ceva si mai tare.

Joi dupa ce m-a prins o ploaie zdravana motiv pentru care am ajuns acasa ciuciulete si cel mai deranjant lucru uda leoarca la picioare…ca, deh, e vara si se merita sa porti sandale si dupa ce am realizat ca am si niste probleme de sanatate pe care ar trebui sa mi le rezolv cat mai rapid numai ca nu stiu carei specializari medicale sa ma adresez, ajunsa in mai-sus mentinata casa am hotarat sa dorm…si am dormit atat de bine pana la ora 17:30…as fi dormit eu mai mult, dar trebuia sa ajung undeva. Si am ajuns undeva si apoi m-am intors acasa unde…surprize-surprize…mi-a picat curentul…asadar si in concluzie: pe langa faptul ca nu mai aveam net, acum nu mai aveam nici computer, nici lumina, nici posibilitatea sa-mi incarc mobilul care mai avea baterie 5%. Asa ca am hotarat sa dorm din nou, ca oricum nu aveam posibilitatea de a face altceva. In jur de 12 noaptea am auzit un tipat de usurare recitat in cor de vecini si mi-am dat seama ca a venit curentul. EVRIKA! Asa ca am deschis televizorul, dar din nou am avut parte de o surpriza…picase cablul asadar si prin urmare: nu net, nu tv, dar aveam lumina.

Va salut cu stima si respect din pestera mea draga.

Dupa ce am vorbit cu coordonatorul si am primit o prima si minima bibliografie am purces in cautarea acestei bibliografii pe care am si gasit-o cu un etaj mai sus in biblioteca din aceeasi cladire. Toate bune si frumoase pana aici, dar cum mie nu mi se intampla niciodata sa am o zi buna de la cap si pan’ la coada, azi cu siguranta ca nu era sa fie “Exceptio regulam probat” (lat. “Exceptia intareste regula”). Bibliotecara, o tipa grasa si voce stridenta, imi spune ca eu fiind studenta nu pot imprumuta carti de la acea biblioteca, dar ca le pot fie xeroxa sau fie studia in sala de lecttura unde am toate conditiile. Evident ca am preferat xeroxul in ideea ca voi studia materialul acasa, spatiu in care intrunesc toate conditiile mele. Intreb cat este xeroxul si mi se spune 2.500 lei vechi pagina, moment in care eu am bulbucat ochii la ea, iar ea imi spune ca acest pret se datoreaza faptului ca ea vinde informatie si nu xerox. Eh nu ma innebuni…draga scroafa doresc sa te informez si eu intr-un mod cat se poate de respectuos asupra unor chestiuni: 1. asta e jaf la drumul mare si 2. matale esti cam vaca.

Si acum revenind la conditiile salii de lectura:

- aer conditionat – bifat

- computere – bifat

- bibliotecara care sta intr-o camera alaturata si zbiara la telefon – bifat

- igrasie si dulapuri ceusiste din tabla vopsita – bifat si aici

- tipa suspecta imbracata sumar, machiata vulgar si incaltata cu niste chestii cu talpa gen caramida (ca asa e trendy) care se fataie tot timpul prin incapere facand zgomot atunci cand calca pe dusumeaua acoperita cu linoleu verde jegos – evident ca bifat

Momentan astept foile de la xerox, ma scuzati INFORMATIILE…in speranta ca totusi cineva catadicseste sa mi le xeroxeze.

P.S. Acest post a fost scris strict in scop informativ.

De fapt, in locul oamenilor prefer animalele…la alea macar stii ca atunci cand le este foame maraie, se plimba in jurul vasului in care le pui mancarea sau te alerteaza intr-un fel sau altul asupra acestui aspect. Daca vor adapost se baga in pat/sub pat/sub masa si iti dau de inteles care le este scopul…animalele sunt sincere. Oamenii, nu.

Cand eram mai mica stateam mult timp pe un forum. Imi placea. Imi placea anonimatul pe care ti-l da o comunitate virtuala. Si imi placea ca din cauza acestui anonimat lumea acolo era foarte sincera. Asa ca pe forum cand userii isi expuneau o problema, sfaturile (bune sau rele) erau, in mare parte, sincere. Spun “in mare parte” pentru ca in orice comunitate – fie ea virtuala sau nu – sunt si cate unii pusi tot timpul pe facut misto si caterinca.

Revenind la forumul meu drag, care intre timp s-a transformat si el intr-o jungla (acesta fiind motivul pentru care nu-l mai frecventez ca pe vremuri) la un moment dat a fost postat un subiect legat de prietenie…si tin minte raspunsul unui user care a spus ca “A ajuns la concluzia ca nu mai poate numi pe nimeni prieten, ci doar cunostinta.”. Si cel mai tare este ca dupa ce am combatut cu vehementa concluzia respectivului user, ani mai tarziu am ajuns si eu la aceeasi concluzie. Nu fara o oarecare ( a se citi mare) dezamagire si un gust amar.

De fapt am ajuns si la concluzia ca prima impresie pe care ti-o lasa cineva (cel putin in cazul meu) este tot timpul cea corecta. Si ca instinctul, mostenit de la animale, este un lucru de care ar fi trebuit sa ascult, dar n-am ascultat si s-a ajuns aici. Asta e si asta e!

Am fost suparata pe diverse persoane pentru felul in care se poarta, dar in momentul de fata sunt suparata pe mine pentru ca am fost fraiera si prea sufletista. De fapt, eu sunt singura vinovata pentru ca s-a ajuns aici. Alta concluzie la care am ajuns: cu cat esti mai rau, mai egoist si mai nesimtit, cu atat iti este mai bine. Ce-i din jur nu conteaza…o viata ai trebuie sa ti-o traiesti, chiar daca aceasta traire inseamna sa-i ranesti si sa-i calci in picioare pe cei din jur. Tu esti cel mai important. Restul? Care restul? Viermii aia care merita sa putrezeasca? Nu-mi pasa dom’le de ei.

Nu descriu aici o poveste de dragoste, nici de departe…e pur si simplu o descriere a unei asa-zise prietenii care a evoluat intr-un mod pe care nu mi l-am dorit. Atata tot si nimic mai mult. La urma-urmei pentru ce sunt “prietenii”? Pentru a te folosi de ei, pentru a-i jigni, pentru a fi nesimtit cu ei atunci cand ai sau nu ai probleme…adica tot timpul. Ca la o adica atunci cand tu ai probleme lumea trebuie sa stea in loc si oricum toti ceilalti, chiar si “prietenii”, nu au voie sa aiba probleme, iar daca au…da-i dracu de prosti…tu esti mai important.

In fine, per total am ramas cu o scarba mai mare decat Everestul si cu o greata mai profunda decat Groapa Marianelor. Dar nu-i bai, ca de maine mantra mea va fi: “Eu sunt cea mai importanta. Restul nu conteaza.” si culmea…cred ca o sa-mi fie bine, altora vad ca le este.